Trebuie sa fie luata în serios politica SUA contra Iranului?

Discursul presedintelui Statelor-Unite asupra Iranului, a fost precedat de un punct de presa în departamentul de Stat, acuzînd Hezbollahul ca exporta terorismul în lumea întreaga, pe socoteala Teheranului [1].

Adaugînd actiunea la cuvînt, a fost oferita o recompensa pentru arestarea a doi dintre comandantii sai. Însa – surpriza!- nici un cuvînt nici despre victoriile sale fata de jihadisti, nici despre cele 800 de milioane de dolari pe care Ghidul Ali Khamenei le-a oferit Rezistentei libaneze [2].

Dupa aceea, luînd cuvîntul, presedintele Trump nu a lipsit sa insulte pe cît de mult posibil, mostenirea imamului Rouhollah Khomeini, Pazitorii Revolutiei si Ghidul [3].

El a relatat tot tipul de acuzatii vechi care fusesera spalate deja cu mult timp în urma, si a aruncat bazele pentru a-i acuza de a însufleti reaparitia Al-Qaïdei.

Înaite chiar de sfîrsitul discursului sau, petrolul se gasea deja în crestere cu 85 de centi pe butoi, piata mizînd pe o oprire a investitiilor petroliere iraniene. În orele urmatoare, totalitatea Statelor occidentale si Rusia au deplîns agresivitatea lui Donald Trump, în timp ce Israel si Arabia Saudita, îl aplaudau.

Însa, singurele hotarîri anuntate de presedintele Trump si departamentul de Stat, sunt recompensa mentionata mai sus, si oprirea certificarii acordului 5+1, în fata Congresului [4]; aceasta ultima hotarîre nu are legatura cu relatiile internationale, însa exclusiv cu politica interna a Statelor-Unite. Acordul din 14 Iulie 2015, a fost adoptat de Consiliul de securitate al Natiunilor Unite, si nu poate fi desfacut decît de el. Bineînteles, toti diplomatii stiu ca în spatele acestui acord multilateral, Statele -Unite si Iranul au convenit la un protocol bilateral secret care guverneaza rolurile lor respective în Orientul-Mijlociu înlargit. În momentul în care scriu, nimeni nu este capabil sa spuna daca presedintele Trump a provocat sau nu acest protocol. În consecinta, toate reactiile fata de anunturile departamentului de Stat si fata de discursul sau din 13 Octombrie, sunt de cel mai pur teatru.

Clasele conducatoare ale Statelor-Unite si ale Iranului, au fost întotdeauna pasionate fata de relatiile lor respective. Deja, cu ocazia Revolutiei din 1979, administratia Carter era separata asa de profund, ca secretarul de Stat, Cyrus Vance, si consilierul de Securitate, Zbigniew Brzezinski, sau înfuntat si amenintat unul pe altul cu demisionarea, daca presedintele nu îi ascultau. La urma urmei, al doilea l-a învins pe primul, însa nu fara sa deghizeze arestarea spionilor ambasadei Teheranului, într-o sechestrare de «ostatici», si fara ca sa fie ridicularizati esuînd sa-i elibereze [5]. Începînd de la acest incident, relatiile Washingtonului cu Teheranul, sunt o succesiune de minciuni mediatice, care nu au nici un raport cu realitatea.

Din punct de vedere iranian, Regatul-Unit si Statele-Unite, sunt niste pradatori si mincinosi care au colonizat si exploatat tara lor. Ei continua sa zdrobeasca alte State care nu sau revoltat înca. Din aceasta cauza, Iranienii îi denumesc în mod comun sub poreclele «Micul Diavol» si «Marele Diavol». Conform ayatolahului Ali Khamenei, fiecare om demn de acest nume, trebuie sa lupte împotriva actiunilor lor perverse.Pe de alta parte, nu este totul rau la Anglo-Saxoni, si nu exista un motiv pentru a nu face afaceri cu ei.

În timpul administratiei Bush Jr., vice-presedintele Dick Cheney nu a încetat sa comploteze cu Londra si Tel-Aviv, pentru a ataca Teheranul. El a creat foarte secretul Grup pentru Politica si Operatiuni în Iran si în Siria (« Iran Syria Policy and Operations Group ») în jurul ficei sale, Liz Cheney, si al unui vechi tovaras de operatiuni secrete, Elliott Abrams. El a considerat succesiv sa bombardeze atomic aceasta tara, dupa aceea, sa sustina un atac israelit plecînd de la aeroporturile închiriate în Georgia. În acest timp însa, sa întîmplat exact inversul: presedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad si seful statului-major inter-arme SUA, amiralul Mike Mullen, s-au întîlnit în secret pe 2 Martie 2008 la Bagdad. Rasturnînd Talibanii afgani si presedintele irakian Saddam Hussein, Statele-Unite, au eliminat dusmanii Iranului pe locul lor, si au favorizat influenta lor regionala.

În timpul administratiei Obama, Casa-Alba a încercat sa-l rastoarne pe presedintele Mahmoud Ahmadinejad, organizînd revolutia colorata din 2009. Tragînd concluziile de la esecul sau, ea a luat contact cu opozitorii lui, reuniti în jurul vechiului presedinte Hachemi Rafsandjani. Sa întîmplat ca, în perioada 1983-86, Consiliul national de securitate SUA, a organizat operatiunea Iran-Contras. În acea epoca, colonelul Oliver North si eternul Elliott Abrams s-au sprijinit pe un deputat, seicul Hassan Rohani, care i-a introdus pe lînga hodjatoleslamul Rafsandjani. Este deci cu ei ca administratia Obama a început sa discute la Oman, în Martie 2013. Si multumita unei lovituri de mînã, candidatul lui Ahmadinejad nu a fost autorizat sa se prezinte la alegerea prezidentiala pe care seicul Rohani a obtinut-o cinci luni mai tîrziu. Imediat ce a ajuns la putere, acest ultimul a început sa negocieze oficial acordul 5+1, pe care el îl imaginase cu ocazia negocierilor de la Oman.

Cît despre Donal Trump, acesta, nu a încetat sa tina un discurs violent anti-iranian, în timpul campaniei sale electorale. Este de asemenea pozitia primului sau consilier de Securitate, generalul Michaël Flynn. De la sosirea lui la Casa-Aba, în luna Inuarie trecuta, presedintele a eliminat deci, unul cîte unul, pe toti consilierii lui anti-Iranieni (cu exceptia lui Mike Pompeo, actualul director al CIA). Dimpotriva, cei trei principali consilieri ai lui, sunt pro-Iranieni (directorul sau de cabinet, generalul John Kelly, secretarul sau al Apararii, generalul James Mattis, si secretarul sau de Stat, Rex Tillerson).

Este de altfel interesant de observat ca, cu ocazia numirii secretarului de Stat, presa pro-Obama, anunta ca fiind lucru sigur, ca postul avea sa-i revina lui Elliott Abrams – iarasi el - . Presedintele, l-a primit îndelung, la interogat asupra relatiilor sale cu seicul Rohani, si dupa aceea, l-a condus la usa, si l-a numit pe Tillerson.

Este foarte posibil ca presedintele Trump, sa distruga acordul irano-SUA, cu un capriciu si – cu mult mai grav – sa atace Pazitorii Revolutiei, însa este cu mult mai probabil, ca el sa joace din nou o comedie, pentru a-i linisti pe aliatii sai, israelieni si sauditi. Noi trebuie sa pastram în spiritul nostru, ca Donald Trump, nu este un politician profesional, însa este un promotor imobiliar, si ca el actioneaza ca atare. El a reusit din punct de vedere profesional, sa semene panica cu apropouri excesive, si observînd reactiile pe care ele le provocau la concurentii sai si partenerii sai.

Pentru a decide între aceste doua ipoteze, noi trebuie sa asteptam sanctiunile contra Pazitorilor Revolutiei. Noi vom vedea atunci daca ele sunt serioase, sau revela numai în acelasi timp, modul de a face lucrurile al lui Donald Trumpt, si a mascaradei traditionale a Statelor-Unite si a Iranului.