Propaganda occidentală împotriva Turciei

Potrivit presei occidentale, tonul crește între forțele turce și cele ruse, stârnind temeri privind o « periculoasă escaladă în jurul Idlibului». Modul în care ea tratează acest subiect, este în totală contradicție cu ceea ce spun actorii. Această contradicție este o oportunitate pentru noi de a expune metoda noastră de analiză. Pentru ca să ne facem înțeleși, vom lua exemplul «cotidianului francez de referință» (sic), Le Monde.

Punctul de vedere franco-german

În ediția din 29 februarie 2020, Le Monde evidențiază trei puncte:
– «soldații lui Bashar el-Assad» sprijiniți de aviația rusă au ucis 33 de soldați turci;
– «în represalii», Ankara a bombardat pozițiile siriene și îi amenință pe Europeni;
– 900.000 de oameni au fugit de lupte în ultimele trei luni.

În editorialul său, cotidianul pune în evidență o tribună de 14 miniștri ai Afacerilor externe europene, dintre care Francezul și Germanul, cerînd «guvernului sirian și aliaților săi, ruși și iranieni, să pună capăt ofensivei lor, și să se întoarcă la termenii acordului de încetare a focului din 2018, la care s-a ajuns la Soci».

O operațiune de dezinformare

Mai multe remărci prealabile se impun:

– Soldații sirieni nu sunt cei ai lui Bashar al-Assad, ci ai Republicii arabe siriene. Președintele el-Assad este cu siguranță comandantul lor suprem, nu în numele său personal, ci ca președinte ales în mod democratic de o majoritate covârșitoare a concetățenilor săi. Nu i-ar trece prin cap nici unui jurnalist să se refere la armata franceză drept «armata lui Emmanuel Macron».

– Cei 33 de soldați turci care au fost uciși nu sunt cauza crizei. Aceasta a început pe 1 februarie cu asasinarea într-o ambuscadă turcă a patru ofițeri ruși ai FSB-ului în Alep; un eveniment pe care cotidianul nu l-a raportat niciodată, dar care a ajuns pe prima pagină a ziarelor ruse. De atunci, Turcia și-a intensificat provocările față de Rusia.

– Cifra de 900.000 de persoane care au fugit de lupte este pur fantezistă. De la începutul războiului împotriva Siriei (mijlocul anului 2012, după destabilizarea «primăverilor arabe»), presa occidentală afișează numere înfricoșătoare care sunt negate de fapte. De exemplu, în timpul crizei de la Ghouta, ea afirma cu aplomb că numărul de persoane prizoniere în enclavă era de 10 ori mai mare decât numărul de persoane care au scăpat atunci când jihadiștii s-au predat. În realitate, nu este posibil într-o țară în război, să se elaboreze statistici. Acestea pot fi stabilite numai după ce pacea s-a întors. Astăzi, nimeni nu este capabil să cuantifice populația prezentă în guvernoratul de la Idleb.

Ca și cum această propagandă nu ar fi fost suficientă, editorialul evidențiază o tribună liberă de miniștri europeni [1]. Prima remarcă este că ei nu sunt decît 14 semnatari, și nu 27. 13 au refuzat să se alăture. Mai mult decât atât, majoritatea semnatarilor, nemulțumiți că li sa forțat mîna, s-au abținut să o traducă în limba lor și să o publice la ei acasă.

Acești miniștri cer Siriei, Rusiei și Iranului să pună capăt ofensivei lor. În primul rând, Iranul nu participă la aceste lupte, deci acești miniștri îi atribuie o responsabilitate și îl abordează. În al doilea rând, acești miniștri cer Siriei să nu-și elibereze teritoriul de jihadiștii străini, pe care tocmai Europenii i-au susținut militar până de curând, încă sub numele de «islamiștii moderați». În cele din urmă, acești miniștri se referă la armistițiul de la Soci, care nu a fost niciodată pus în aplicare de Turcia. Acesta prevedea de fapt că ea va separa «opoziția siriană» de jihadiști, astfel încât prima să poată fi protejată, iar ultima să fie combătută. Dar aici, ca și în altă parte, nu pare să existe nici o «opoziție siriană», doar jihadiști.

Restul editorialului este o luare de poziție care ne permite să înțelegem mai bine gândirea simplistă a cotidianului. Acesta vorbește despre «determinarea democrațiilor occidentale, [de] valorile lor, și [de] capacitatea lor de a-și traduce ambițiile în acte militare»; SUA care «s-a spălat pe mâini de problema siriană»; și paralizia Consiliului de securitate, unde «Rusia, de multe ori cu sprijinul Chinei», opune «systematic» veto-ul său. Adică: noi, Europenii, suntem niște Sfinți, Statele Unite sunt niște Pilat din Pont, Rusia și China sunt RĂUL.

În trecere, Le Monde acuză Turcia că amenință «de a nu mai reține refugiații din Siria, din care ea găzduieste deja 3,5 milioane», ceea ce este fals. Turcia a amenințat că nu își va mai reține refugiații, incluind nu numai Sirienii, ci și cei 800 000 de oameni care au fugit de distrugerea facută de Occidentali în Afganistan și în Irak.

În cele din urmă, editorialul termină cu o scuză pentru poziția franceză, care «începe în cele din urmă să pună cuvinte privind comportamentul forțelor ruse (...) vinovate de crime de război repetate, acoperind, de asemenea, cu minciunile ei, pe cele ale armatei siriene». Populațiile care au îndurat jihadiștii, antropofagii «moderați» (sic) și alți tăietori de capete, timp de opt ani, vor aprecia.

Metodologia

Jurnalismul nu consistă în a spune ceea ce vezi (din acest punct de vedere, aproape tot ceea ce Le monde rapoartează aici este exact, cu excepția numerelor și a responsabilităților), dar despre a-l face înțeles de public. Ceea ce este exact opusul a ceea ce face redacția «cotidianului francez de referință»(re-sic). Timp de decenii, acest ziar - la fel ca și clasa conducătoare pe care o servește - a mascat în mod deliberat informații esențiale cititorilor săi și a denaturat altele.

Este imposibil să se înțeleagă orice ar fi, fără a studia în prealabil, și încă studiază, contextul regional al evenimentelor și istoria fiecărui actor. Ca în toate științele, trebuie să ne întrebăm permanent ceea ce credem că am înțeles, și să revenim înapoi pentru a ne corecta greșelile. În cele din urmă, este de la sine înțeles, că în timpul acestei lucrări trebuie să se ignore simpatiile cuiva pentru unul sau altul dintre protagoniști.

Ce ascunde Le Monde cititorilor săi

Să trecem de două decenii de incompetență sau rea-credință: de la atentatele din 11 septembrie 2001, Statele Unite duc un «război fără sfârșit», potrivit cuvintelor președintelui Bush, nu împotriva dușmanilor, ci împotriva unei metode de luptă, terorismul. În Afganistan (2001), în Irak (2003), în Libia (2011), în Siria (2012) în Yemen (2015), ei aveau motive excelente pentru a trimite bani, arme, mercenari și, uneori, soldați, pentru a răsturna forțele pe care le descriau ca fiind nelegitime. Cu toate acestea, fiecare constată că, departe de a dispărea, terorismul nu încetează să crească, și că, ori de câte ori au răsturnat un adversar, situația nu a făcut decît să se înrăutățească.

De la publicarea hărții de «remodelare a Orientului Mijlociu» stabilită de Pentagon, toate Statele din regiune (cu excepția Israelului și a Iordaniei care nu sunt vizate) știu că cel mai bun aliat al lor dorește să-i disece vii. Turcia, membră a NATO, nu face excepție.

Încă de la începuturile ei, Turcia dispune de o administrație puternică și eficientă, moștenită de la Imperiul Otoman. Populația sa ieșită din hoardele mongole care au invadat regiunea, și fondatorul său, Mustafa Kemal, era un războinic victorios, astfel încât armata dispune încă astazi de un prestigiu și de o putere superioară celei a civililor. Din acest motiv, totalitatea inversărilor politicii externe a Turciei, de cînd ea a cunoaște planurile SUA, vizează să protejeze țara de voracitatea celui mai bun aliat al ei [2].

Statul Major turc este acum convins – pe bună dreptate sau în mod greșit, nu aceasta este problema – că, după distrugerea Siriei, Pentagonul îi va ataca patria, Turcia. În caz de urgență, panică și disperare, el a conceput un răspuns consistînd în a amenința pe toți aliații NATO-ului cu o catastrofă iminentă dacă ei vor permite ca Turcia să fie distrusă, și oferindu-le un alt câmp de luptă, cât mai departe posibil, în Libia [3].

Turcia, ea nu știe cine este. Ea contestă frontierele sale (jurământul național al lui Ataturk) și istoria ei (ea neagă că ar fi practicat genocidul non-musulmanilor), dar ea nu vrea să moară. Înnebunită, plânge, strigă, urlă ca un copil încolțit.

Atacurile deliberate asupra Rusiei (asasinatul ofițerilor FSB-ului pe 1 februarie, întâlnirea cu liderul miliției Tătare, întâlnirea cu partizanii banderiști anti-Ruși din Ucraina, ciocnirile cu armata rusă în Idleb, tirul asupra avioanelor de recunoaștere ruse, atacul cu dronuri contra bazei de la Hmeimim, arestarea jurnaliștilor agenției ruse de știri în Turcia) nu sunt îndreptate împotriva Moscovei [4]. Acestea sunt modalități de a amenința Statele Unite cu cel mai rău cataclism imaginabil: un al Treilea Război mondial, dacă nu dau înapoi.

Amenințările de a lansa coloane de refugiați pe drumurile Uniunii Europene nu vizează să destabilizeze UE. Acestea sunt apeluri la ajutor: dacă Turcia este distrusă, aceste fluxuri de migranți vor fi inevitabile, așa că acționați înainte de a fi prea târziu!

Dacă președintele Erdogan ar fi vrut să intre în război cu Rusia, nu ar fi luat inițiativa de a-l suna pe președintele Putin pe 4, 12, 21 și 28 februarie, și nu ar fi ieșit din calea lui pentru a-l întâlni.

Același președinte Erdogan, care nu este un militar, ci un simplu civil iesit dintr-o miliție islamistă, nu a spus nimic altceva decât analiza noastră, pe 29 februarie 2020, deputaților adunați la Palatul de la Dolmabahçe (fosta reședință a sultanului):: «Ținta reală a scenariului cu care ne confruntăm, nu este Siria, ci Turcia. Cei care obțin ceea ce doresc în Siria, își vor îndrepta imediat privirea lor către Turcia. Este mai rău decât nesăbuit, să credem că cei care au împărțit efectiv Siria în trei părți, vor respecta integritatea teritorială a Turciei. »

Desigur, nu este Le Monde cel care a continuat să sprijine ambițiile coloniale ale unei anumite elite franceze, și să realizeze o revoluție în Siria, care va reflecta această interogare directă a strategiei SUA.

Alegerile Occidentului

Să nu-i displacă redactiei lui Le Monde, problema nu este absolut «escalada din jurul Idlibului», care se poate opri instantaneu, ci dacă Statele-membre ale NATO-ului, vor lăsa Turcia să fie distrusă sau nu.

Este timpul de a înceta de a mai geme asupra familiilor nefericite ale jihadiștilor și de a asuma responsabilitatile înainte ca o nouă țară să fie zdrobită.