Ce țintă va fi după Siria?

19 ani de «război fără sfârșit»

Președintele George W. Bush a decis să transforme radical misiunile Pentagonului, astfel s-a explicat, pe 13 septembrie 2001, colonelul Ralph Peters în revista Armatei Terestre, Parameters. Secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, l-a numit pe amiralul Arthur Cebrowski pentru ca să formeze viitorii ofițeri. Acesta, si-a petrecut trei ani în turnee la universitățile militare, astfel încât astăzi, toți ofițerii generali au urmat cursurile lui. Gândirea sa a fost popularizată pentru publicul larg, de către asistentul său, Thomas Barnett.

Zonele atinse de războiul SUA vor fi supuse unui «haos». Acest concept trebuie să fie înțeles în sensul filozofului englez Thomas Hobbes, adică, ca o absență de structuri politice capabile să protejeze cetățenii de propria lor violență («Omul este un lup pentru om»). Și nu în sensul biblic de curățare, înainte de crearea unei noi ordini.

Acest război este o adaptare a Forțelor Armate ale SUA la era globalizării, tranziția de la capitalismul productiv la capitalismul financiar. «Războiul este o escrocherie» (War is a racket), declara înainte de al Doilea Război mondial, cel mai decorat general al Statelor Unite, Smedley Butler [1]. De acum înainte, prietenii și dușmanii nu vor mai conta, războiul va permite o simplă gestionare a resurselor naturale.

Această formă de război, implică numeroase crime împotriva umanității (în special epurarea etnică) pe care Forțele Armate ale SUA nu le pot comite. Secretarul Donald Rumsfeld a angajat deci, armate private (între care Blackwater) și a dezvoltat organizații teroriste în timp ce pretindea că lupta împotriva lor.

Administrațiile Bush și Obama au urmat această strategie: de a distruge structurile de stat în regiuni întregi ale lumii. Războiul SUA, nu mai are scopul să învingă, ci să dureze («războiul fără sfârșit»). Președintele Donald Trump și primul său consilier pe probleme de Securitate națională, generalul Michael Flynn, au pus la îndoială această evoluție, fără a reuși să o schimbe. Astăzi, susținătorii gândirii Rumsfeld/Cebrowski își continuă obiectivele, nu atât prin intermediul secretariatului Apărării, cât prin NATO.

După ce președintele Bush a lansat «războiul fără sfârșit» în Afganistan (2001) și în Irak (2003), o opoziție puternică a apărut în rândul elitelor politice de la Washington, cu privire la argumentele care ar fi justificat invazia Irakului și dezordinea care domnea acolo. Aceasta a fost Comisia Baker-Hamilton (2006). Războiul nu a încetat niciodată în Afghanistan, nici în Irak, dar a trebuit să se aștepte timp cinci ani pentru ca președintele Obama să deschidă noi teatre de operațiuni: Libia (2011), Siria (2012) și Yemen (2015).

Doi actori din exterior au intervenit în acest plan.
– În 2010-2011, Regatul Unit a lansat «Primăvara Arabă», o operațiune copiată pe «Revolta arabă» din 1915, care i-a permis lui Lawrence al Arabiei să plaseze wahhabiții la putere în Peninsula Arabică. De data aceasta a fost chestiunea de a plasa Frații musulmani la putere, nu cu ajutorul Pentagonului, dar al Departamentului de Stat al SUA și al NATO-ului.
– În 2014, Rusia a intervenit în Siria, al cărui Stat nu s-a prăbușit, și pe care ea l-a ajutat să reziste. De atunci, Britanicii — care încercaseră acolo să schimbe regimul în timpul «Primăverii Arabe» (2011-începutul anului 2012), — și apoi Statele Unite — care căutau să răstoarne nu regimul, ci Statul (jumătatea anului 2012 pînă în prezent) — au trebuit să se retragă. Rusia, care urmărește visul Țarinei Ecaterina, luptă acum împotriva haosului, pentru stabilitate — adică pentru apărarea structurilor de stat și respectarea granițelor—.

Colonelul Ralph Peters, care dezvăluise în 2001 noua strategie a Pentagonului, a publicat în 2006 harta obiectivelor amiralului Cebrowski. Ea arăta că doar Israelul și Iordania nu vor fi atinse. Toate celelalte țări ale «Orientului-Mijlociu extins» (adică din Maroc până în Pakistan) vor fi private treptat de Stat, și toate țările majore (inclusiv Arabia Saudită și Turcia) vor dispărea.

Constatînd că cel mai bun aliat al său, Statele Unite, plănuia să-i taie teritoriul în două pentru a crea un «Kurdistan liber», Turcia a încercat în zadar să se apropie de China, dar apoi a adoptat teoria profesorului Ahmet Davutoglu: «Zero probleme cu vecinii ei». Ea s-a distanțat de Israel și a început să negocieze pacea cu Cipru, Grecia, Armenia, Irak etc. În ciuda diferenței teritoriale asupra Hatay-ului, ea a creat o piață comună cu Siria. Cu toate acestea, în 2011, când Libia era deja izolată, Franța a convins Turcia că ea ar putea scăpa de divizare, dacă ea va adera la ambițiile NATO-ului. Președintele Recep Tayyip Erdogan, un islamist politic al lui Millî Görüș, s-a alăturat Frăției Fraților musulmani, din care nu era membru, sperând să recupereze în profitul lui, fructele «Primăverii Arabe». Turcia s-a întors împotriva unuia dintre principalii săi clienți, Libia, și apoi contra unuia dintre principalii săi parteneri, Siria.

În 2013, Pentagonul a adaptat «războiul fără sfârșit» la realitățile întâlnite pe teren. Robin Wright a publicat două hărți rectificative în New York Times. Prima era asupra divizării Libiei, a doua asupra creării unui «Kurdistan» care afecta doar Siria și Irakul, și cruțea jumătatea estică a Turciei și a Iranului. Ea anunța de asemenea, crearea unui «Sunnistan» călare pe Irak și Siria, împărțirea Arabiei Saudite în cinci, și a Yemenului în două. Această ultimă operațiune a început în 2015.

Foarte mulțumit de această rectificare, Statul Major turc s-a pregătit pentru evenimente. El a încheieiat acorduri cu Qatar (2017), Kuweit (2018) și Sudan (2017), pentru a instala acolo baze militare, și pentru a încercui regatul saudit. Care a finanțat în 2019, o campanie internațională de presă împotriva «Sultanului», și o lovitură de Stat în Sudan. În simultan, Turcia a susținut noul proiect al «Kurdistanului» cruțind-uși teritoriul și participînd la crearea «Sunnistanului» de către Daesh sub numele de «Califat». Cu toate acestea, intervențiile ruse în Siria, și intervenția iraniană în Irak, au făcut să eșueze acest proiect.

În 2017, președintele regional Massoud Barzani a organizat un referendum pentru independență în Kurdistanul irakian. Imediat, Irakul, Siria, Turcia și Iranul au înțeles că Pentagonul, revenind la planul său inițial, se pregătea să creeze un «Kurdistan liber» prin ciopărțirea teritoriilor lor respective. Ei s-au coalizat pentru a-l învinge. În 2019, PKK/PYG a anunțat că el pregătea independența «Rojavei» siriene. Fără să aștepte, Irakul, Siria, Turcia și Iranul s-au întâlnit din nou. Turcia a invadat «Rojava», urmărind PKK/YPG, fără prea mare reacție din partea armatelor siriene și ruse.

În 2019, Statul Major turc a devenit convins că Pentagonul, după ce a renunțat temporar la distrugerea Siriei, din cauza prezenței ruse, se pregătea acum să distrugă Statul turc. Pentru a prelungi termenul limită, el a încercat să reactiveze «războiul fără sfârșit» din Libia, și apoi să amenințe membrii NATO cu cele mai grave calamități: Uniunea Europeană cu subversiunea migrației și Statele Unite de război cu Rusia. Pentru a face acest lucru, el și-a deschis granița cu Grecia pentru migranți, și a atacat armatele ruse și siriene în Idleb, unde ele bombardau jihadiștii lui Al-Qaeda și ai Daesh-ului. care se refugiaseră acolo. Acesta este episodul pe care îl trăim astăzi.

Protocolul adițional de la Moscova

Armata turcă a provocat victime ruse și siriene în februarie 2020, în timp ce președintele Erdogan multiplica apelurile telefonice către omologul său rus, Putin, pentru a reduce cu o mînă tensiunea pe care o provoca cu cealaltă mînă.

Secretarul de Stat al SUA Mike Pompeo, sa angajat să limiteze apetitul Pentagonului dacă Turcia îl va ajuta pe acest ultimul, să relanseze «războiul fără sfârșit» în Libia. Această țară este împărțită într-o mie de triburi care se ciocnesc în jurul a doi lideri principali, agenți brevetați ai CIA, președintele Consiliului prezidențial, Fayez el-Sarraj, și comandantul Armatei Naționale, Khalifa Haftar.

Săptămâna trecută, trimisul special al Secretarului General al ONU pentru Libia, profesorul Ghassan Salamé, a fost rugat să demisioneze din «motive de sănătate». S-a conformat, nu fără ca să-și exprime starea de spirit proastă, cu ocazia unei conferințe de presă. O axă a fost creată pentru a-l sprijini pe el-Sarraj de către Frăția Fraților musulmani din jurul Qatarului și a Turciei. O a doua coaliție, s-a născut în jurul lui Haftar cu Egiptul și Emiratele Arabe unite, dar de asemenea cu Arabia Saudită și Siria.

Este marea întoarcere a acesteia din urmă pe scena internațională. Siria se află în centrul celor nouă ani de Rezistență victorioasă față de Frăție și de Statele Unite. Două ambasade libiene și siriene au fost deschise cu mare pompa, pe 4 martie la Damasc și la Benghazi.

Printre altele, Uniunea Europeană, după ce a condamnat în mod solemn «șantajul turc refugiaților», a trimis-o pe președinta Comisiei să observe fluxul de refugiați de la granița greco-turcă, și pe președintele Consiliului pentru a-l sonda pe președintele Erdogan la Ankara. Acesta a confirmat că un acord era possíbil, dacă Uniunea se angaja să apere «integritatea teritorială» a Turciei.

Este deci, pe această bază că președintele Vladimir Putin l-a primit la Kremlin pe președintele Recep Tayyip Erdogan, pe 5 martie. O primă întâlnire, limitată, de trei ore a fost dedicată relațiilor cu Statele Unite. Se pare că Rusia s-ar fi angajat să protejeze Turcia de o posibilă divizare, cu condiția ca ea să semneze și să aplice un Protocol adițional privind stabilizarea situației din zona de dezescalada de la Idleb [2]. O a doua reuniune, de asemenea de trei ore mai deschisă pentru miniștri și consilieri, a fost dedicată redactării acestui text. El prevede crearea unui coridor de siguranță de 12 kilometri de lățime în jurul autostrăzii M4, care este monitorizată în comun de ambele părți. Cu alte cuvinte: Turcia se retrage în Nord, de la autostrada care este redeschisă, și pierde orașul Jisr-el-Chogour, bastionul jihadiștilor. Mai presus de toate, ea trebuie să pună în aplicare în cele din urmă memorandumul de la Soci, care prevede de a nu sprijini decît opoziția armate siriene, care ar trebui să fie democratică și nu islamistă, și să lupte împotriva jihadiștilor. Însă, această «opoziție armată democrátică» nu este decît o himeră imaginată de propaganda britanică. De fapt, Turcia fie va trebui fie să-i ucidă ea însăsi pe jihadiști, fie să continue și să finalizeze transferul lor de la Idleb (Siria) la Djerba (Tunisia), și apoi la Tripoli (Libia), așa cum ea începuse să o facă în ianuarie.

În plus, pe 7 martie, președintele Putin l-a contactat pe fostul președinte Nazerbayev pentru a studia cu el posibilitatea de a desfășura sub auspiciile Organizației Tratatului de Securitate colectivă (OTSC), a « șăpcilor albastre» cazace în Siria. Această opțiune fusese deja luată în considerare în 2012. Soldații cazaci au avantajul de a fi musulmani și nu ortodocși.

Opțiunea de a ataca acum Arabia Saudită în locul Turciei a fost activată de Pentagon, se crede la Riyadh, deși președintele Trump îi impune ordine de armament delirante, în schimbul protecției lui. Disecția Arabiei Saudite a fost avută în vedere de Pentagon, încă din 2002 [3].

Rachete au fost trase această săptămână împotriva palatului regal din Riyadh. Prințul Mohamed ben Salmane (cunoscut sub numele de «MBS», de 34 de ani), l-a arestat pe unchiul său, prințul Ahmed (de 70 de ani), și pe fostul său concurent și fost prinț moștenitor, prințul Mohamed ben Nayef, ( de 60 de ani), precum și alți prinți și generali. Provincia șiită de la Qatif, unde mai multe orașe au fost deja distruse, a fost izolată. Explicațiile oficiale asupra disputelor de succesiune și coronavirus nu sunt suficiente [4].