Ce implicatii ar putea avea crearea unui management automatizat al spatiului aerian al siriei ?

Apărarea teritoriului sirian, chiar și a porțiunilor ocupate de grupările antiguvernamentale, separatiste și teroriste este potrivit dreptului internațional, în responsabilitatea guvernului Siriei. La fel și apele teritoriale sau spațiul aerian al Siriei. Rusia a fost invitată de guvernul legitim al Siriei să sprijine armata siriană în lupta contra teroriștilor și cu toate acestea, Rusia nu și-a asumat cu de la sine putere să înlocuiască guvernului sirian, în ceea ce privește dreptul suveran de a-și apăra teritoriul și spațiul aerian.

Fără a respecta regulile internaționale și deciziile ONU, SUA și aliații săi, cu precădere membrii NATO, au procedat în trecut, la ocupația militară a Irakului și Afganistanului, la impunerea unei zone de interdicție aeriană asupra Libiei și Iugoslaviei. Contingentul rusesc din Siria nefiind trupe de ocupație, nu a primit de la președintele Rusiei, misiunea de ocupa teritoriul Siriei sau de a crea o zonă de interdicție aeriană, asupra întregului teritoriu sirian, deși ar avea capacitatea operațională pentru a o face. Interdicția aerienă trebuie să fie în stare s-o impună Siria.

Înțelegerea pe care Rusia a făcut-o cu SUA și Israelul pentru evitarea doborîrii accidentale a aeronavelor proprii, se rezumă la spațiul aerian adiacent bazei aeriene Hmeimim și a facilităților rusești ( guvernoratul Latakia ) și la spațiul aerian adiacent bazei navale și facilităților din jurul portului Tartus. Această înțelegere a fost respectată, dovadă că rușii n-au lansat rachete AA decît împotriva dronelor înarmate, ale rebelilor islamiști care amenințau baza aeriană Hmeimim.

Pe 17 septembrie 2018 cînd a fost doborît avionul rusesc IL-20, avioanele F-16 israeliene au fost foarte aproape să încalce înțelegerea cu Rusia, lovind obiective aflate în zona interzisă, adică la doar 10 km nord de baza aeriană Hmeimim. Și cu toate acestea n-au fost doborîte.

Terenul de la granița Siriei cu Libanul este unul muntos, motiv pentru care radarele de descoperire și de dirijare ale rachetelor AA siriene nu pot descoperi ținte care zboară la joasă înălțime, în Liban sau în imediata apropiere a coastelor libaneze. Guvernul libanez este dependent de Arabia Saudită care îi finanțează și armata. Mai mult decît atît, Arabia Saudită a fost principalul furnizor financiar, de recruți, armament, muniții și instruire a teroriștilor care luptă împotriva armatei naționale siriene. Ori Arabia Saudită nu are niciun interes să înarmeze Libanul cu rachete AA care să interzică survolul avioanelor israeliene, iar Arabia Saudită are o cooperare militară și politică foarte strînsă cu Israelul. De aceea, Israelul a folosit frecvent spațiul aerian libanez pentru a ataca obiective din Siria.

La granița de est și de nord a Siriei precum și pe teritoriul care a aparținut ISIS ( inclusiv guvernoratul Rakaa ), nu există stații radar siriene. Zona fiind ocupată de separatiștii kurzi din Forțele Democratice Siriene ( SDF ), sprijiniți și înarmați de SUA.

Rusia are dislocate în Siria avioane de tip radar zburător A-50U (AWACS ) care se mențin în zona de patrulare, la altitudinea de 10.000 m, timp de 9 ore, urmăresc simultan 150 de ținte aeriene pînă la distanța de 350 km, fără a mai fi influențate de relief. Pînă acum coordonatele țintelor nu s-au transmis, printr-o linie de date, la radarele de la sol siriene, întrucît acestea nu dispuneau de un sistem automatizat de conducere, ca interfață pentru A-50U.

Odată cu implementarea sistemului rusesc de automatizare a conducerii Polyana D4M1 în armata siriană, informațiile de la avionul A-50U, ca și cele de la sateliții de cercetare rusești sau de la radarele de ultimă generație ale bateriilor S-400 rusești din Latakia, vor ajunge și la punctul de comandă al forțelor aeriene siriene și implicit la toate sistemele de rachete AA siriene.

Totuși nicio armă nu este infailibilă și Israelul va căuta și va găsi o mică breșă în sistemul Polyana D4M1, implementat de armata siriană, așa cum au făcut-o și pînă acum. Mai ales că, după destrămarea URSS, un număr mare de evrei au emigrat în Israel. O parte din aceștia erau cercetători renumiți în domeniul armamentului sovietic și integrarea lor în industria de apărare a adus un avantaj substanțial Israelului.

Acești experți israelieni, proveniți din fosta URSS care sunt experți în tehnică sovietică au știut că pe 17 septembrie 2018, radarul de urmărire a spațiului aerian ca și radarul de dirijare a rachetei S-200 sunt dispuse lîngă rample de lansare, adică la peste 100 km de avionul rusesc. La această distanță, spațiul de separație radar, între avionul rusesc și ecourile false ale avioanelor F-16, create de sistemele de bruiaj, este foarte mic. Și țintele practic se suprapun. Acești experți mai știau că dacă sirienii ripostau, racheta S-200 dobora avionul rusesc, nu avioanele israeliene care nu erau acolo.

Cine are cel mai mult de pierdut ?

Pînă în prezent, raidurile aviației israeliene în Siria n-au reușit să provoce pierderi mari care să schimbe soarta luptelor. A fost mai mult un cîștig de imagine, arătînd opiniei publice internaționale că pot lovi ținte militare din Siria, fără ca Rusia să intervină. Surprinzător este faptul că nu Israelul este marele perdant în cazul implementării managementului automatizat al spațiului aerian sirian ( care include și sistemele S-300 ). Israelul poate evita confruntarea cu apărarea AA siriană, renunțînd a mai ataca ținte din Siria. Sau să-și mențină imaginea nealterată, lovind cu alte mijloace de atac decît aviația, zone din Siria, lipsite de obiective militare, indicate de ruși. Pentru că pentru Rusia, Israelul nu este decît un pion al SUA și nu un concurent al Rusiei care să o împiedice să schimbe balanța de forțe în Orientul Apropiat.

Marele perdant este totuși SUA. Atît în teritoriul ocupat de kurzii din SDF dar și la granița cu Iordania, SUA și-a creat ilegal baze militare. Siria este stat membru ONU și spre deosebire de militarii ruși, statutul militarilor americani în Siria, pe lîngă care acționează britanici, francezi, de partea unor grupări care luptă cu trupele guvernamentale este unul de agresor. De exemplu, avioanele de luptă americane au doborît avioane siriene, deasupra teritoriului sirian. Sub pretextul că amenințau militari americani care acționau pe teritoriul Siriei, cot la cot cu grupările antiguvernamentale.

În bazele militare ale SUA sunt militari din trupele pentru operațiuni speciale, adică infanterie ușoară, fără sprijin de artilerie. De aceea, bazele militare americane nu pot rezista singure unui atac terestru al armatei siriene, sprijinită de aviație. În situația în care, SUA ajunge la concluzia că aviația lor nu mai poate trece de barajul AA sirian decît cu pierderi inacceptabile, intervenția aeriană devine inoportună. Atunci cînd vorbim de barajul AA sirian ne referim atît la sistemul automatizat de management al spatiului aerian, la sistemele de rachete AA și la echipamentele de bruiaj Krasukha-4 și R-330ZH Zhitel. Cele din urmă anihilînd punctele de conducere a aviației în luptă ( AWACS ) dar și sistemele de navigație, de conducere a focului și de dirijare a armamentului de la bordul avioanelor de luptă americane.

Și în acest caz, singura soluție este retragerea militarilor americani de pe teritoriul sirian.