Mai pot institui americanii o blocadă navală a Rusei ?

Secretarul de stat al SUA, Ryan Zinke a declarat la Pittsburgh, în cadrul evenimentului Consumer Energy Alliance că motivul pentru care Rusia și-a transferat aeronavele militare în Orientul Mijlociu, acționînd în sprijinul președintelui Bashar Al Assad, este controlul pieței energiei din această zonă. De aceea, marina militară americană ar putea impune opțiunea militară, de a crea o blocadă navală a Rusiei pentru a împiedica sursele de energie rusești să ajungă pe piața Orientului Mijlociu. [1]

În Orientul Mijlociu, Arabia Saudită, Qatarul, Emiratele Arabe Unite, Irakul, Kuweitul și Iranul au rezerve uriașe de petrol și gaze naturale. Aceste state sunt exportatoarele de energie în Orientul Mijlociu, unde Rusia nici nu se gîndește să concureze. Totuși, declarația Ryan Zinke are relevanță în ceea ce privește ipoteza unei blocade navale a Rusiei, mai ales că recent a avut loc reactivarea Flotei a II-a a marinei militare a SUA, care are ca responsabilitate Atlanticul de Nord. Care ar fi motivul dacă în marea Mediterană continuă să opereze Flota a VI-ea ?

Ca să înțelegem sitiația la zi, trebuie să ne amintim demersul insistent al României la NATO pentru constituirea unei flote permanente a SUA în marea Neagră. Numai că așa ceva, la momentul actual deja e imposibil. Pentru că spre deosebire de Ryan Zinke, Pentagonul recunoaște capacitatea Rusiei de a-și apăra obiectivele sale de la marea Neagră în ...marea Mediterană. Acesta fiind și scopul strategic al participării Rusiei, alături de Bashar Al Assad, la campania din Siria. Adică crearea bazelor aeriene și navale rusești, utilizate la marea Mediterană, protecția aeriană a forțelor aero-navale cu o puternică umbrelă AA și de bruiaj precum și transformarea flotei mării Negre în flota Mediteranei.

În vederea impunerii unei blocade asupra Rusiei, se constiuie grupări expediționare americane, create în jurul portavioanelor și portelicopterelor. Conform noii strategii combinate, cu ajutorul rachetelor anti-navă, lansate de pe avioane, rușii pot scufunda aceste grupări expediționare, imediat ce au trecut de strîmtoarea Gibraltar. Cu ajutorul rachetelor anti-navă lansate de pe navele de suprafață sau de pe submarine, rușii pot scufunda grupările expediționare americane, la sud de Italia. Aceste aliniamente sunt alese, înainte ca avioanele de la bordul portavioanelor să poată fi lansate ( F-18 lovește obiective aflate la maxim 720 km de propriul portavion ). În mod normal, avioanele F-18 de pe portavioanele SUA pot decola în misiuni asupra Crimeei și litoralului rusesc al mării Negre, doar cînd acestea au ajuns în nordul mării Egee.

Pînă acum, bateriile de coastă, avioanele marinei, navele de suprafață și submarinele de atac rusești erau înarmate cu racheta subsonică Kh-35, cu rază de acțiune de 300 km, similară rachetei navă-navă americană AGM-84 Harpoon. Comandamentul Strategic Sud al Federației Ruse, din care face parte și flota mării Negre a anunțat la începutul anului 2018 că a operaționalizat o escadrilă de 10 MiG-31 BP, înarmate cu racheta anti-navă Kh-47M2 Kinzhal. Racheta cu două trepte, derivă din varianta cu baza la sol 9K720 Iskander, are o rază de acțiune de 2.000 km, o viteză de Mach 10 (12.250 km/h) și un plafon de croazieră de 40.000-50.000 m. A fost aleasă Iskander pentru varianta de lansare din aer pentru că are o abatere probabilă la țintă foarte mică de 2-6 m și poate memora la lansare coordonatele GPS ale țintei, zburînd către acesta.

Pentru a atinge acești parametrii, Kinzhal trebuie lansată de pe un avion care să poată acroșa 7 t. Totodată avionul trebuie să fie unul supersonic și să poată urca pentru lansare, la altitudinea de 13.000-15.000. De aceea, Kh-47M2 Kinzhal poate fi acroșată de MiG-31 și de bombardierele supersonice rusești Tu-22M3 și Tu-160. Distanța maximă de zbor a celor trei tipuri de avioane, permite dislocarea lor din Rusia în Siria, în secret, fără nicio alimentare în aer.

La lansare, avionul transmite rachetei Kinzhal coordonatele țintei, obținute prin sistemul de sateliți GLONASS ( GPS rusesc ). Dacă ținta este fixă, racheta va lua contactul cu solul pe aceste coordonate. Dacă ținta este mobilă ( navă de luptă ), în apropierea ultimei poziții a țintei, trei tipuri de senzori de dirijare de precizie ai rachetei Kinzhal, încep căutarea ei și după ce este identificată, racheta execută manevra pentru atac. Spre deosebire de Iskander, la Kinzhal au fost introduse în memorie și elementele care fac distinție între un portavion și orice altă țintă navală. Zborul rachetei 47M2 Kinzhal pînă la țintă durează 15 minute, timp în care ținta nu se poate deplasa mai mult de 10 km față de coordonatele GPS inițiale. La distanța de 50 km de coordonatele GPS ale portavionului țintă, introduse în momentul lansării, intră în funcțiune senzorii de detecție autonomi ale rachetei 47M2 Kinzhal.

Ca și sistemul bazat la sol MIM-104 Patriot, rachetele AA ale sistemului naval RIM-67 SM-2ER, au un plafon maxim de 30.000 - 33.000 m. SM-2ER poate acționa din momentul în care Kinzhal coboară sub acest plafon și pînă cînd racheta rusească lovește ținta. Iar Kinzhal este greu de interceptat pentru că coboară sub această altitudine, începînd de la 50 km de țintă și timpul avut la dispoziție, datorită vitezei hipersonice, este extrem de scurt, adică circa 60 de secunde.

Totodată, operatorul radarului de dirijare a rachetei AA, lansată de pe nava americană, nu poate distinge focosul rachetei Kinzhal între cele aproximativ 20 de țintele false, pe care aceasta le împrăștie. Așadar pentru a lovi o rachetă Kinzhal, trebuie lansate peste 20 de rachete AA, în condițiile în care o baterie nu poate trage în acest scurt interval de timp decît 8-12 rachete de diferite tipuri.

Sistemul naval AEGIS, montat pe distrugătoarele și crucișetoarele americane, care însoțește portavioanele în grupurile expediționare, ca și scuturile antibalistice din Polonia și din România utilizează rachete SM-3 block IIA și IB. Acestea sunt concepute pentru interceptarea rachetelor balistice pe timpul zborului de croazieră, la înălțimi cuprinse între 80 și 150 km. Sub altitudinea de 80 km, nu are loc separarea coifului de protecție cinetică a echipamentului de senzori de dirijare și aceste rachete nu pot intercepta nicio țintă.

Navele de suprafață, submarinele și bombardierele supersonice ale Rusiei se înarmează cu o altă rachetă hipersonică, 3M22 Zircon. Zirkon are o raza de acțiune de 1.000 km, o viteză de Mach 8 (9.800 km/h), la o altitudine de croazieră de 40.000 m și în apropierea țintei are capacitatea de a manevra. Diferența față de Kinzhal este aceea că Zircon are un motor de marș de tip scramjet, care funționează cu aer și kerosen. Pe nave, rachetele Zircon sunt amplasate noile lansatoare verticale universale 3S-14-11442M, similare Mk 41 americane, care dispun de 128 de celule de lansare. De menționat faptul că rachetele anti-navă hipersonice au o energie cinetică de impact cu ținta, de 50 de ori mai mare decît rachetele aer-navă și navă-navă existente, care sunt majoritatea subsonice.

În paralel cu racheta navă-navă hipersonică 3M22 Zircon, a fost proiectată și versiunea BrahMos-II cu o rază de acțiune de 300 km și o viteză de Mach 7. Departamentul de ceretare al Industriei de Apărare din India și grupul industrial al ministerului Apărării din Federația Rusă ( NPO Mașinostroeyenia ), au creat în anul 2000 un joint venture : BrahMos Aerospace Private Limited. BrahMos fiind prescurtarea de la fluviile Brahmaputra din India și Moscova din Rusia.

BrahMos-II este al doilea tip, din seria rachetelor de croazieră BrahMos, primul fiind BrahMos I, cu motor ramjet, care are o viteză de Mach 2.8 – 3 și a intrat în dotarea marinei, aviației și trupelor de uscat indiene. BrahMos I fiind o variantă a rachetei navă-navă, litoral-navă și aer-navă Yakhont ( P-800 Onix ), existentă în armata rusă. Raza de acțiune a rachetei BrahMos- I/II a fost limitată la 300 km, întrucît Rusia este parte în regimul internațional de control al tehnologiilor pentru rachete (MTCR), care îi interzice să ajute alte țări, să dezvolte rachete cu raza de acțiune de peste 300 km.

Începuturile motorului scramjet ( sistem de propulsie statoreactor cu flux de ardere supersonic ) se situază în anul 1979, cînd colectivele de proiectare în domeniul aeronautic și spațial, Baranov și Zhukovsky, din URSS au trecut la proiectarea și dezvoltarea proiectului ”Kholod”. Motorul avea lungimea de 1,2 m, diametrul de 40 cm, masa de 180 kg ( plus rezervorul de combustibil de 45 kg ) și funcționa cu aer și hidrogen lichefiat, dezvoltînd o tracțiune de 500-800 kgf .

Deși economia sovietică era în cădere liberă, în 1991, motorul scramjet Kholod, a încheiat programul de testare. Kholod a fost atașat unei rachete antiaeriene cu rază mare de acțiune, de tip S-200 (5B28), iar racheta a urcat motorul Kholod la altitudinea de 20 km și și viteza Mach 3 ( 3.600 km/h ). După separarea de racheta purtătoare, motorul Kholod a funcționat 77 de secunde și a accelerat pînă la viteza de Mach 6.5 ( 7.966 km/h ) și altitudinea de 35 km.

În 1994, americanii de la NASA s-au alăturat programului Kholod, odată cu dezvoltarea unui motor scramjet rusesc mai mare ( 58L ), conceput și realizat de departamentul 101 al centrului de cercetare Khimavtomatiki din Voronezh. Deși a făcut promisiuni mari, NASA a sponsorizat doar testarea acestuia pe 12 februarie 1998, cînd motorul ”58L” a urcat la 27,1 km altitudine și a atins viteza de Mach 6.41-6.47. După ce americanii au primit toată documentația acestui proiect, s-au retras din program și au proiectat și testat în zbor propriul lor vehicul ( X-43A ) propulsat cu motorul scramjet, cel mai probabil copiat după Kholod.

În 2003, al doilea prototip X-43A, lansat din aer de bombardierul B-52, a fost accelerat de racheta americană Pegasus. Motorul cu hidrogen lichid de pe X-43A, a funcționat 10 secunde și a atins viteza Mach 7. În noiembrie 2004, X-43A a atins viteza Mach 9.8 și armata SUA a considerat că acest tip de armă nu are viitor, sistând finanțarea programului. Ca o ironie a sorții, rușii tocmai primeau aproape un miliard USD, de la indieni, pentru a continua cercetarea și a realiza proiectul BrahMos- I/II.

Începînd cu anul 1998, Rusia a continuat să proiecteze și testeze, mai mult în tunelele aerodinamice decît în poligonul Akhtubinsk, astfel de aparate cu motoare scramjet în cadrul programului secret numit ”Igla”. Primul model ( GLL-AP-02 ), ar fi zburat în 2005, avînd lungimea de 3 m, masa de 600 kg și ar fi atins viteza Mach 6, la altitudinea de 27 km. A urmat GLL-31 cu lungimea de 8 m, masa de 3,8 t și viteza Mach 9. Ultimul aparat de acest tip a fost GLL-8 (GLL-VK), care era proiectat pentru a fi lansat de pe o platformă aeriană. GLL-8 avea lungimea de 8 m, masa de 2,2 t și viteza Mach 15, la altitudinea de 70 km.

Se presupune că și aparatul hipersonic mavevrier Avangard, echipat cu focos nuclear, ar fi echipat cu același motor de tip scramjet. După reintrarea în atmosferă cu 20 Mach ( 24.500 km/h ), Avangard se comportă diferit de toate rachetele balistice și este imposibil de lovit, întrucît este capabil să urce, să zboare la orizontală și să execute schimbări de direcție.