Re-Colonizarea

Imperiul francez

Timp de un deceniu, am constatat, ca o incongruență, voința franceză de a-și restabili autoritatea asupra fostelor sale colonii. Aceasta a fost logica numirii de către președintele Nicolas Sarkozy a lui Bernard Kouchner în calitate de ministru al Afacerilor Externe. El a înlocuit noțiunea anglo-saxonă de «Drepturile Omului» cu cea a Revoluționarilor francezi de «Drepturile omului și ale cetățeanului» [1]. Mai tîrziu, prietenul său, președintele François Hollande, a declarat în cadrul unei conferințe de presă, la marginea Adunarii Generale a ONU, că era timpul de a se restabili un mandat pentru Siria. Este și mai clar că micul nepot al ambasadorului François George-Picot (cel al acordurilor Sykes-Picot), fostul președinte Valéry Giscard d’Estaing, a vorbit despre aceasta. Și este evident, ca trebuie să înțelegem în acest fel, voința președintelui Emmanuel Macron, de a continua războiul împotriva Siriei, fără Statele Unite.

În Franța a existat întotdeauna un «partid colonial» care a traversat partidele politice și a acționat ca un lobby în serviciul clasei care posedă. Asa cum în fiecare perioadă în care devine dificil pentru capitaliștii lipsiți de scrupule, să zdrobească forța de muncă națională, mitul cuceririlor coloniale reapare. Dacă «Vestele galbene» se revolta, atunci vom continua «exploatarea omului de către om» pe spatele sirienilor.

Odinioara, această formă de dominare era deghizată, conform cuvintelor lui Jules Ferry - sub auspiciile căruia François Hollande și-a dedicat mandatul [2] - în spatele «datoriei de a aduce civilizația». Astăzi, ea vizeaza protejarea popoarelor a cărui alesi sunt calificati de «dictatori».

Franța nu este singura putere colonialistă a reacționa în acest mod. Turcia nu a întîrziat să-i urmeze.

Imperiul Otoman

La trei luni după tentativa de asasinat și lovitura de Stat avortata în iulie 2016, președintele Recep Tayyip Erdogan pronunta discursul inaugural al universității care îi poartă numele (RTEÜ). Apoi a atras atenția asupra ambițiilor Republicii Turce de la crearea sa și a asupra celor noului său regim [3]. Referindu-se în mod explicit la «Jurământul Național» (Misak-ı Millî) [4], adoptat de Parlamentul otoman, la 12 februarie 1920, el justifica iredentismul.

Acest jurământ, care este baza tranziției Imperiului Otoman la Republica Turca, revendica teritoriul din Nord-estul Greciei (Tracia Occidentala și Dodecanezul) [5] a întregului Cipru, Nordul Siriei (inclusiv Idleb, Alep și Hassakeh) și Nordul Irakului (inclusiv Mossul).

În prezent, imperiul în re-formare ocupă deja Nordul Ciprului (pseudo «Republica turcă a Ciprului de Nord»), Nord-Vestul Siriei, și o mică parte din Irak. Pentru toate aceste zone, unde se aplică limba și moneda turcă, a fost numit un prefect («wali») al cărui birou se gaseste în Palatul Alb din Ankara.

Imperiul britanic

În ceea ce priveste Regatul-Unit, el ezita de doi ani asupra viitorului său, după Bréxit.

La scurt timp după sosirea lui Donald Trump la Casa Albă, Primul minstru Theresa May a călătorit în Statele Unite. Adresîndu-se responsabililor Partidului Republican, ea a propus restabilirea conducerii anglo-saxone asupra restului lumii [6]. Însa președintele Trump fusese ales pentru a lichida visele imperiale, nu pentru a le împărtăși.

Dezamăgită, Theresa May a călătorit în China pentru a propune președintelui Xi Jinping de a controla cu el schimburile internaționale. Orașul, spunea ea, este pregătit să asigure convertibilitatea monedelor occidentale în Yuan [7]. Însa președintele Xi nu fusese ales pentru a face afaceri cu moștenitoarea puterii care îi demontase țara, și îi impusese războiul opiumului.

Theresa May încercă o a treia formulă cu Commonwealth-ul [8]. Unele dintre fostele colonii ale Coroanei, ca India, cunosc astăzi o creștere puternică, și ar putea deveni parteneri comerciali prețioși. Simbolic, Delfinul Coroanei, prințul Charles, a fost ales președinte al acestei asociații. Dna May a anunțat că se vor îndrepta în sfârșit spre un Regat-Unit global (Global Britain).

Într-un interviu acordat lui Sunday Telegraph pe 30 decembrie 2018, ministrul britanic al Apărării, Gavin Williamson, a facut o analiza a situației. De la fiasco-ul Canalului de Suez în 1956, Regatul-Unit duce o politică de decolonizare și îsi retrage trupele din restul lumii. El pastreaza acum baze militare permanente numai în Gibraltar, Cipru, Diego Garcia și Malvine («Falklands», conform denumirii lor imperiale). Dupa 63 de ani, Londra se întoarce spre Uniunea Europeană, pe care Winston Churchill și-o imaginase, dar la care inițial, el nu credea că Anglia ar fi aderat. Brexit «rupe această politică». Acum, «Regatul-Unit revine din nou ca o putere globală».

Deja Londra intenționează să deschidă două baze militare permanente. Prima ar trebui să fie în Asia (în Singapura sau în Brunei), a doua în America Latină. Probabil în Guyana, cu scopul de a participa la noua etapă a strategiei Rumsfeld-Cebrowski, de distrugere a unor părți ale lumii ne-conectate globalizării. După «Marile lacuri africane», «Orientul-Mijlociu extins», «Bazinul Caraibelor». Războiul va începe cu o invazie a Venezuelei de către Columbia (pro-SUA), Brazilia (pro-Israel) și Guyana (pro-Britanică).

Ne-jenîndu-se de discursul liniștitor al Francezilor, Britanicii au construit un imperiu cu ajutorul companiilor multinaționale, în serviciul carora, si-au plasat armata lor. Ei au împărțit lumea în două, rezumata prin acest titlu : suveranul era regele Angliei (deci, supus aici tradiției politice), și împăratul Indiilor (adică, succesor la Compania privata a Indiilor, și un pur autocrat, acolo).

Decolonizarea a fost un corolar al Războiului Rece. Ea a fost impusă Statelor Europei occidentale de duopolul SUA și URSS. Ea a fost menținută în perioada lumii unipolare, însa nu mai întâmpină nici un tip de obstacole dupa retragerea Statelor-Unite din «Orientul-Mijlociu extins».

Este dificil de anticipat ce formă va lua viitoarea colonizare. În trecut, ea a fost posibilă prin importante diferențe în nivelul de educație. Dar în prezent?