Brexit, UE și democrația

Când URSS a fost dizolvat, Franța și Germania au încercat să-și mențină locul în lume, rezolvînd problema dimensiunii lor, fata de gigantul american. Deci, ei au decis să reunească cele două Germanii, și sa le fuzioneze într-un Stat supranațional: Uniunea Europeană. Bazându-se pe experiențele lor puternice de cooperare inter-state, ei au crezut că era posibil de a construi acest Stat supranational, în ciuda diktatului secretarului de Stat James Baker, de extindere forțată catre Est.

În timpul dezbaterilor privind Tratatul de la Maastricht, gaulistii au opus «supranaționalismul european», «suveranismului». Acestia au asimilat cadrul național cu democrația și scara europeană cu birocrația. Dimpotrivă, președintele François Mitterrand și cancelarul Helmut Kohl, pentru a învinge rezistența lor, au început prin a confunda suveranitatea democratică (numai poporul este suveran) și suveranitatea naționalistă (națiunea este singurul cadru cunoscut pentru a exercita puterea democratică). Apoi au asimilat orice formă de «suveranism» cu «șovinism» (având în vedere tot ceea ce este national, și de a dispreţui tot ceea ce este străin).

Acest Tratat a fost adoptat și a transformat un sistem de cooperare interstatală (Comunitatea Economică Europeană) într-un Stat supranațional (UE), chiar dacă încă nu exista o «națiune europeană».

Istoria este rescrisă atât pentru a echivala naționalismul cu războiul, cît și pentru a șterge urmele politicilor șoviniste anti-Ruse. Franța și Germania au creat un canal de televiziune binațional, Arte, ale cărui programe urmau să prezinte nazismul și sovietismul ca fiind două regimuri totalitare, produse de același naționalism. Naționalismul german a fost confundat cu racialismul nazist (deși era incompatibil cu ideea națională germanică bazată pe limbaj, și nu pe rasă). Și au fost șterse urmele eforturilor sovietice de a pecetlui o alianță anti-nazistă. În acest fel, sensul Acordului de la München și al Pactului Molotov-Ribbentrop a fost modificat [1].

Treizeci de ani mai târziu, instituțiile proiectate la 6 și dezvoltate la 12, s-au dovedit a fi imposibile de gestionat la 28, asa cum anticipaseră Statele Unite. Uniunea Europeană a devenit un gigant economic, dar încă nu există o națiune europeană. Popoarele Europei și-au pierdut în mare parte suveranitatea lor democratică, iar Statele ei și-au pierdut suveranitatea lor națională, dar încă nu există ambiții politice comune.

Este suficient să cerem unui soldat al embrionului armatei europene dacă este pregătit să «moară pentru Bruxelles» și să observam aerul său nedumerit, pentru a măsura amploarea greșelii: el este pregătit să-și dea viața doar pentru națiunea lui, nu pentru Uniunea Europeană.

Mitul potrivit căruia «UE este pacea» ar fi meritat Premiul Nobel pentru pace în 2012, dar
– Gibraltarul este încă o colonie britanică pe teritoriul spaniol [2];
– Irlanda de Nord, o altă colonie pe teritoriul irlandez;
– și mai ales, Nordul Ciprului este încă ocupat de armata turcă [3].

Franța și Germania au crezut, în mod eronat că, cu timpul, particularismul britanic scurs din Istorie, avea sa se dizolve în Stat supranațional. Am uitat că Regatul Unit nu este o Republică egalitară, ci o Monarhie parlamentară de clasă.

Datorită rămășițelor imperiului său colonial din Europa de Vest, Regatul Unit nu a putut niciodată să adere la proiectul franco-german al unui Stat supranațional. El a refuzat brazde întregi ale Tratatului de la Maastricht, inclusiv moneda sa supranațională, moneda euro. Logica sa internă l-a împins în mod irezistibil pentru a-și consolida alianța cu Statele Unite, cu care împărtășește aceeași cultură, ca și o parte a elitelor. Îi părea mai eficient să-și mențină influența în lume bazându-se pe forța militară a Washingtonului, mai degrabă decât pe forta economică a Bruxelles-ului. De aceea, în 2000, administrația Bush a luat în considerare includerea Regatului Unit în Alena, și organizarea ieșirii sale din UE [4].

Adevărul este că Parlamentul britanic nu a ales niciodată între cele două laturi ale Atlanticului. A trebuit sa se astepte până la referendumul din 2016, pentru ca poporul sa decida, alegînd Brexit-ul. Dar eventuala ieșire britanica din UE a deschis din nou o rană uitată. Crearea unei granițe vamale între cele doua Irlande, pune sub semnul întrebării, acordul irlandez de pace (așa-numitul «Acordul Vinerii sfinte») între Republica Irlandei și Regatul Unit. Însa, acesta a fost conceput nu pentru a rezolva problema, dar pentru ca sa o înghețe (recurgînd la principiul religios al consociatio).

Sistemul politic britanic se bazează pe bipolaritate. Sa se înscrie fizic în băncile Camerii Comunelor, unde deputații stau față în față și nu în amfiteatru. Însa, Brexit-ul pune în acelasi timp două întrebări existențiale: dacă să adere sau nu la UE, și dacă să mențină sau nu colonizarea în Irlanda de Nord. Fiecare a putut sa constate în ultimii trei ani, că, Camera nu putea asigura nici o majoritate pe oricare dintre cele patru opțiuni posibile. Aceasta situatie a afectat grav economia britanica. Potrivit unui raport confidențial al Coalition, comisioanele bancare sunt câștigate din ce în ce mai puțin în City, și acum din ce în ce mai mult la Wall Street. Supremația financiară britanică a scăzut din 2008 și este în curs de a se prăbuși.

Sistemul politic britanic este pragmatic. Nu a fost niciodată gândit ca atare, și nu a fost niciodată redactat. El este rezultatul a mii de ani de confruntări și relații de forta. În conformitate cu stadiul actual al tradiției constituționale, monarhul nu dispune de putere, decît atunci când supraviețuirea națiunii este în joc [5]. De aceea, Regina a decis să suspende («extindă») Parlamentul, pentru a-i permite Primului său ministru să deblocheze situația. În mod normal, Regina nu are dreptul de a suspenda Parlamentul, decît din motive tehnice (de exemplu, o alegere) și mai ales, de a nu pune democrația între paranteze.

Este foarte interesant de observat emoția cauzată în Regatul Unit, de decizia Reginei. Toți cei care s-au opus Brexit-ului, își dau seama că si-au petrecut trei ani în discuții inutile și au ajuns la limita democrației. Unii, inclusiv pe continentul european, descoperă cu uimire că democrația implică egalitatea tuturor cetățenilor, și prin urmare, este incompatibilă cu ceea ce rămâne dintr-o monarhie de clasă.

Această greseala se referă la crearea de organisme europene pe modelul imaginat de Winston Churchill. Nu a fost niciodată vorba pentru el, nici de a uni democrațiile, nici de a crea un Stat supranațional democratic, ci de a preveni existența unei puteri hegemonice pe continentul european. Adica, în acelasi timp de a împiedica Germania ca sa se ridice, și pentru a face față Uniunii Sovietice [6]. Contrar sloganurilor pe care el le-a manipulat admirabil, nu a fost prin opozitie fata de modelul comunist, ci pentru a urmări politica pe care el a dus-o în timpul celui de-al Doilea Război mondial: pentru a slăbi cele două principale puteri continentale, Germania și URSS, pe care le-a lasat să lupte singure una împotriva alteia, din iunie 1941 până în septembrie 1943, fără nicio intervenție din partea vreunei armate britanice, inclusiv a coloniilor.

Deci, nu este surprinzător faptul că François Mitterrand, care a participat alături de Winston Churchill la Congresul fondator de la Haga din 1948, ca nu sa îngrijorat de deficitul democratic al Statului supranational, pe care el l-a imaginat cu Helmut Kohl în timpul dizolvării URSS.

Boris Johnson este un produs pur al lui Eton College, deși parțial crescut în Statele Unite (el a renunțat la cetățenia SUA în 1996 pentru a se prezenta la Camera Comunelor). El este un discipol al celor două mari figuri ale Imperiului britanic. În primul rând, Benjamin Disraeli, Primul ministru al reginei Victoria. El a împrumutat de la el concepția sa asupra «conservatorismului unei națiuni» (Conservatism One Nation): bogăția conferă o responsabilitate socială; elita (upper class) are datoria de a da de lucru claselor sărace, astfel încât toată lumea sa rămâna pe locul ei. Apoi lui Winston Churchill, căruia i-a dedicat o carte [7].

Theresa May a considerat în mod succesiv trei modalități diferite de a compensa ieșirea din UE: devenind agentul de schimb al Yuan-ului chinezesc în Occident, consolidând «relația speciala» cu Washingtonul [8], și revitalizarea Commonwealth-ului (Global Britain). Boris Johnson, la rândul lui, este în concordanță cu modelele lui, concentrându-se asupra «relațiilor speciale» cu Statele Unite, și aruncându-se în brațele președintelui Trump, cu ocazia lui G7, deși nu-i împărtășește opiniile nici în economie, nici în politica internațională. De asemenea, este logic că el a mințit cu nerușinare împotriva Rusiei cu ocazia afacerii Skripal [9] și că el dorește nu numai retragerea britanică din UE la orice preț, ci mai presus de toate sabotajul acestei aventuri supranaționale continentale.

Dacă Boris Johnson ar trebui sa rămîna Prim-ministru, politica internațională a «Perfidei Albion», ar fi să sfătuiască Washingtonul, și să insufle conflicte între Bruxelles și Moscova.