SUA și URSS au semnat pe 18 iunie 1979, Tratatul Salt-2. Acesta se referea la rachetele balistice intercontinentale, deci nu includea rachetele cu rază medie și intermediară de acțiune. Deși nu erau vizate de acord, Anglia și Franța, state membre NATO, dispuneau de rachete nucleare cu rază medie care vizau ținte din URSS. Cu toate acestea, SUA au amînat aplicarea acordului sub pretextul intervenției URSS în Afganistan. Mai mult decît atît, pe 12 decembrie 1979 NATO a luat decizia de a instala în viitor 572 de rachete nucleare americane ( 108 Pershing II și 464 Tomohawk ) în Anglia, Belgia, Olanda, Italia și R.F. Germania.

Replica sovieticilor a fost dislocarea noilor rachetele balistice RSD-10 Pioneer, în vestul munților Ural și în apropiere de Moscova. Racheta RSD-10 cîntărea 37 t, avea o abatere probabilă de 150 m, era prevăzută cu focos nuclear de 1 Mt ( sau 3 focoase independente de 150 kt ) și avea o rază de acțiune de 5.000 km. RSD-10 era superioară rachetelor americane și lovea orice țintă din Europa.

Odată ajuns președinte al SUA, Ronald Reagan a schimbat la 180 de grade orientarea impusă de administrația Carter. El a aprobat planul CIA de sabotare a complexului militar-industrial sovietic. Colonelul KGB Vladimir Vetrov, responsabil cu furtul informațiilor și tehnologiilor occidentale, a predat serviciilor franceze lista cu echipamentele vitale de procurat pentru sovietici. În principal turbo pompe și valve utilizate la rachetele balistice și în rețelele de distribuție a gazului natural. Aceste echipamente au fost livrate în secret de CIA, prin terțe state. Ele erau concepute să se defecteze după un interval determinat de timp.

Ceea ce a creat un val de eșecuri la lansarea rachetelor balistice rusești.
Tot la propunerea CIA, Reagan a aprobat planul de intoxicare a KGB și GRU cu indicii false, legate de iminența lansării unui atac nuclear. Planul a fost sugerat de informațiile obținute prin defectatea colonelului KGB Oleg Gordievsky în Anglia. Acest plan codificat ”Ryan” a creat o adevărată psihoză la Kremlin. De exemplu, pe 26 septembrie 1983, centrul de alarmare cosmică ”Serpukhov 15” din sudul Moscovei a primit ”cod roșu de lansare” de la un satelit de monitorizare în infraroșu, a bazelor de rachete balistice americane, aflat pe orbită la altitudinea de 30.000 de km. Aceasta s-a dovedit a fi o alarmă falsă.

La propunerea Casei Albe, pe 20 noiembrie 1983, canalul TV ABC a difuzat în premieră, filmul cu mare impact emoțional “The Day After”. Acesta descria rezultatul unui atac nuclear al URSS, împotriva SUA și producerea sa a costat 7 milioane de dolari.

Trebuie amintit că Leonid Brezhnev a murit în 1982, fiind înlocuit de Yury Andropov, care în cele 15 luni în care s-a aflat la putere, le-a petrecut mai mult în spital. În cele din urmă, Ronald Reagan a propus o înțelegere lui Andropov, anume ca în schimbul neamplasării rachetelor americane în Europa, sovieticii să distrugă toate rachetele RSD-10. Andropov nu a acceptat și în decembrie 1983, președintele Ronald Reagan a operaționalizat aceste rachete nucleare în Europa.
Pînă la Reagan, strategia unui război nuclear între cele două mari puteri se baza pe distrugerea reciprocă, prin valuri succesive de rachete nucleare. Reagan a fost convins că superioritatea tehnologică a SUA poate schimba regulile acestui joc. Atunci de ce a amplasat aceste rachete în Europa președintele SUA ?

Anterior, pe 23 martie 1983 Reagan a lansat ”Inițiativa de Apărare Strategică” (SDI) cunoscută sub denumirea de Războiul Stelelor. Scopul ei fiind acela de a furniza armele de neutralizalizare a tuturor rachetelor balistice sovietice, imediat după lansare. Premisele științifice ale SDI au fost create de programul spațial american ”Apollo” care a condus la apariția computerelor de mare putere, capabile să calculeze în cîteva secunde, traiectoria unei rachete balistice. Tot programul Apollo a introdus și echipamentele CCD, folosite la camerele TV digitale. CCD au creat sistemele optice de înaltă rezoluție pentru auto ghidarea interceptorilor antibalistici.

SDI a renunțat la planul inițial de a plasa pe orbită, deasupra întregului teritoriu al URSS, sute sau mii de rachete antibalistice. Nici varianta utilizării energiei dirijate a unui laser nuclear în raze X, nu s-a dovedit viabilă. Azi, au rămas doar așa-zisele scuturi antibalistice cu baza la sol sau pe nave, a căror rază de acțiune nu depășește 500 km. Prin ieșirea unilaterală a SUA din Tratatul INF, președintele Donald Trump se întoarce la situația din 1983. Cu deosebirea că azi Rusia deține rachete hipersonice manevriere, a căror traiectorie SUA nu o poate calcula. Deci nici intercepta. Iar Vladimir Putin nu este Andropov.

Valentin Vasilescu