Clasa politică franceză si violările Constituției

Sfârșitul politicii în Franța

De la accidentul cerebral al președintelui Jacques Chirac, pe 2 septembrie 2005, Franța nu a avut un conducător politic capabil să-si însuseasca președinția Republicii. Sfârșitul celui de-al doilea mandat a condus la o luptă înverșunată între Prim-ministrul Dominique de Villepin și ministrul de Interne Nicolas Sarkozy, pe fundalul unei stări de urgență și acuzații mincinoase care au lasat interesul public în spate.

Alegerea lui Nicolas Sarkozy marchează apariția mentalității « corporate » și deci, sfârșitul politicii în sensul original al organizării orașului. Noul președinte declara că vrea să conducă țara ca pe o intreprindere. El îsi afișează funcția ca un « job » și nu ca o sarcină. El îsi arata viața sa privată și succesul său social. El nu mai caută să întruchipeze voința poporului, ci să transforme țara în funcție de voința sa personală («Eu vreau ... »). În definitiv, în conformitate cu legăturile sale anterioare cu CIA, el aliniază Franța cu Statele Unite, mergând atât de departe încât să plaseze armatele sub comanda SUA în cadrul NATO.

Reacționând la aceste excese, succesorul său François Hollande vrea să fie un «președinte normal», un om fără istorie; fără ambiție nici personală, nici pentru țară. Un expert în certuri politice, dar lipsit de reflecție politică, el îsi învata functia de la functionarii săi seniori, - care nu știu mai mult decât el, - după cum va susține mai târziu. În toate lucrurile, el se va mulțumi să urmeze calea predecesorului său, ceea ce îl va obliga să renunțe la convingerile sale socialiste. Singurele sale inițiative vor fi cele de a impune o moralitate puritanică inspirată de exemplul președinților SUA.

Emmanuel Macron este ales la rîndul lui, cu ajutorul speculatorilor internaționali. El nu are decît o experiență foarte scurtă a vieții politice, și nu a fost niciodată interesat de politică în sine. Îi place să se impună, șocînd cu declarațiile lui provocatoare și comportamentele lui scandaloase. El financiarizeaza tot ceea ce atinge, în special ecologia si pensiile.

În acești paisprezece ani, principalii responsabili politici francezi au uitat treptat serviciul Națiunii, pentru a nu se mai ocupa decît de acumularea personala de bani.

Este în mod particular simptomatic faptul că, în ultimele alegeri prezidențiale niciunul dintre candidații importanți nu a prezentat o viziune pentru țară, ci exclusiv, doar programe guvernamentale. Ca și cum functia prezidențiala ar fi dispărut. De atunci, dezbaterile se limitează la o supra-licitarile politice privind gestionarea diferitelor dosare, la culmile cifrelor.

Am arătat în Sub ochii noștrii, în ce mod această derivă a condus la privatizarea politicii externe, în indiferența generală [1]. Franța s-a angajat în tot felul de războaie în Coasta de Fildes, Libia, Siria, Sahel, punând trupele sale în serviciul intereselor care nu sunt absolut ale sale, și participînd la masacrul a sute de mii de necunoscuti din îndepărtare.

Această degradare continuă în mod inexorabil. Acum, ea afectează politica internă.

Emmanuel Macron și financializarea ecologiei

Emmanuel Macron își anunțase intenția de a «înverzi Finanțele» (sic). Anunțarea viitoarei retrageri a Statelor Unite din Acordul de la Paris împotriva încălzirii globale, ia oferit o oportunitate. Cu mult înainte ca aceasta sa fie efectiva, el lansa omologului său din SUA, răsunătoarea lui « Make our planet great again ! ».

Să ne amintim mizele acestui conflict, care nu are nici o legatura cu comunicarea la acest subiect. În 1997, Protocolul de la Kyoto desemneaza cinci gaze cu efect de seră. El stabilește un Fond de adaptare, gestionat de Banca Mondială și un sistem de licențiere negociabil. Scopul este de a limita în acelasi timp producția acestor gaze, și de a finanța industrializarea țărilor în curs de dezvoltare, permițându-le să vândă permise negociabile țărilor dezvoltate proporțional cu emisiile totale ale acestor gaze. Determinat să nu plătească un ban, președintele Bill Clinton ratifica public acest text, pe care el îl face pe submîna sa fie respins în unanimitate de catre Senat. În același timp, el încredințeaza crearea unei burse de permise negociabile vicepreședintelui său, Al Gore. Acesta din urmă face sa fie elaborate statuturile, de un jurist necunoscut la momentul respectiv, Barack Obama. Date fiind sumele care vor veni referitoare la permisele negociabile, finanțatorii SUA își vor păstra preeminența lor în lume [2]. Când Barack Obama devine președintele Statelor Unite, el valideaza acest dispozitiv prin Acordul de la Paris în 2015. În trecere, patru dintre gazele cu efect de seră au dispărut, ramîne doar dioxidul de carbon (CO2), al cărui impact, este deci minim. Dar acesta, atunci când este produs de om, provine din consumul de cărbune, gaz și petrol, «sursele de energie fosile». Accentul pe acest gaz singur, ar trebui să deschidă noi piețe pentru industria de automobile în declin, care pentru a se regenera, va trece la energie electrică, fără a afecta industria petrolieră, care găseste noi oportunități în materialele plastice.

Emmanuel Macron concepe atunci o nouă taxă pe carburanti, a cărei punere în aplicare declanșeaza mișcarea «Jachetelor galbene». În câteva săptămâni, Francezii devin conștienți de un fenomen pe care l-au observat fără să reacționeze, timp de aproape treizeci de ani: globalizarea economiei și a finanțelor distruge clasele de mijloc din Occident [3]. Nedorind să interogheze ordinea financiară globală, președintele Macron este la pământ.

Emmanuel Macron și financializarea pensiilor

Pentru a înțelege cine sunt comanditarii lui Emmanuel Macron, nu trebuie să ne uităm în Franța, ci în străinătate. Desigur, banca Rothschild a jucat un rol în alegerea lui, dar nu atât de important. Dimpotrivă, Henry Kravis, patronul primului hedge fund KKR, a jucat un rol în mod considerabil mai important, chiar decisiv [4]. El își datorează averea, punerii la punct al unei tehnici limitrofe legalitatii: re-cumpararea companiilor prin îndatorire («LBO»: în franceza: « achat à effet de levier » (romîna: «achiziție cu pârghie»). El a fost cel care l-a introdus pe tânărul ambițios la Clubul Bilderberg, sau înca, cel care l-a ales pe Primul sau ministru, Édouard Philippe.

Până în prezent, Henry Kravis este considerat ca un rechin, și nimeni de pe Wall Street ar fi planificat sa se alieze cu KKR [5] ... cu excepția lui Blackrock, primul manager de active din lume, pentru care criza financiară din 2008 a fost un avantaj.

Pe 25 octombrie 2017, președintele Emmanuel Macron privatizeaza sala Consiliului de ministrii, pentru a găzdui un seminar de speculanți de frunte, dintre care Laurence Fink, patronul lui Blackrock [6]. Acest ultimul, este însoțit de unul dintre angajații săi, fostul cancelar al tablei de șah britanice, baronul George Osborne. Édouard Philippe (Primul ministru), Muriel Pénicaud (Munca), Bruno Lemaire (Economia și Finantele), Elisabeth Borne (Transportul) și Benjamin Griveaux (secretarul de Stat al lui Bruno Lemaire) vin sa faca podeaua în fața acestui areopage.

În timpul acestei reuniuni, Emmanuel Macron și Bruno Lemaire expun interlocutorilor, planul pentru a finanța economiile Francezilor: de a reforma pensiile abandonînd sistemul de solidaritate între generații, printr-un sistem de capitalizare. Pentru aceasta, ei au ales un politician vechi (70 ani la momentul respectiv), Jean-Paul Develoye și l-au numit Înaltul- Comisar pentru Reforma pensiilor. Este un prieten de lunga durata al lui Jean-François Cirelli, patronul lui Blackrock în Franta. Ei au dezvăluit de asemenea, că au vrut să se strecoare în proiectul de lege relativ la creșterea și transformarea intreprinderilor, cunoscut sub numele de «Legea PACTE», un articol discret, care ar permite «o mai bună accesibilitate la economiile de pensionare», adică accesul celor mai bogati la o pensionare prin capitalizare.

Cu toate acestea, după doi ani de consultări, alegătorii încă nu știu în ce va consista reforma pensiilor. Potrivit zilelor, este denunțată gaura unor regimuri speciale, și se apeleaza în numele justiției sociale la o uniformitate a sistemului; sau se deplânge prelungirea duratei de viață și se pledează pentru prelungirea duratei activității pentru a echilibra socotelile. În realitate, nici o țară din lume nu are un sistem unic de pensii, și tinînd cont de «șomajul seniorilor», nu există nici o dovadă că creșterea vârstei de pensionare va economisi bani. Toată agitația asta vizeaza doar ascunderea obiectivului guvernului: să înlocuiască capitalizarea solidarității între generații. O uriasa mișcare de protest social începe, incluind Jachetele galbene, care a dus la o grevă spectaculoasă de două săptămâni.

Este în acest moment ca, Le Parisien publica o știre uluitoare: încălcând Constituția, Jean-Paul Delevoye menține o legătură de subordonare cu IFPASS, organismul de formare profesională al Federației franceze de asigurări, principalul beneficiar al reformei în curs [7]. El menține o alta, cu un al doilea organism de formare profesională, legată de primul. De la fir la ac, sunt recenzate paisprezece obligațiuni de subordonare al vechiului întelept. El va lua opt zile să demisioneze.

Departe de a-l condamna, președintele Emmanuel Macron își exprima «regretele» pentru demisia lui, în timp ce Gilles Le Gendre, președintele grupului parlamentar al partidului lor din Adunarea națională, își proclama «respectul în fata deciziei sale curajoase». Se pare că președintele, prim-ministrul și aproape toți membrii guvernului stiu de mult timp, și contrar obligațiilor lor, nu au intervenit. Tîrziu, procurorul Republicii este confiscat.

Astfel, trecem de la corupția care s-a generalizat sub François Mitterrand, la privatizarea Statului; de la încălcarea Codului penal, la cea a Constituției. Ar fi o prostie să credem că acest lucru nu va avea consecințe.