Desvierea Iranului spre comportamentul SUA și israelian

Cele 195 de state membre ale ONU pretind că doresc să-și rezolve conflictele fără a recurge la război, ci la Drept. Acesta s-a bazat de la crearea lui, de catre Conferința de la Haga din 1899, pe o idee simplă: la fel ca și indivizii particulari, inclusiv liderii politici, acceptă să se protejeze de războiul civil, supunîndu-se Dreptului național, astfel încât Statele pot să se protejeze de război, supunîndu-se voluntar Dreptului internațional.

Prin "Dreptul internațional" mă refer la procedurile care guvernează relațiile dintre State, nu cele care, de la Nürenberg pînă la TPI, legalizează judecata învinșilor de către învingătorii lor.

Trei membri ai ONU își afișează acum neînțelegerea lor cu privire la Dreptul internațional, în timp ce alții nu se mai referă la acesta și, după ce au denaturat conceptul de «Drepturile omului» [1], preferă un «multilateralism bazat pe reguli» [2].

Trei State în afara Dreptului

– Primul, este Statele Unite, care de la crearea lor acum două secole, se afirma ca o națiune «ca nimeni alta». Potrivit mitului lor național, ei au fost un refugiu pentru secta puritană a «Părinților pelerini» a lui Mayflower, și sunt astăzi, pentru toți persecutații, religioșii și politicii. În numele cărora ei au refuzat întotdeauna să aplice tratatele internaționale în dreptul intern; judecă comportamentele altora sever, dar absolvă a priori destacații lor, care fac același lucru; și refuză să lase orice instanță internațională să se intereseze de afacerile lor interne [3]. Acesta este motivul profund pentru care ei au împins alte țări să adere la Liga Națiunilor, dar ei au refuzat să facă acest lucru. Dacă ei au acceptat principiile Dreptului internațional în timpul Războiului Rece, de la crearea ONU pîna la dispariția URSS-ului, ei au făcut cale întoarsă la comportamentul lor anterior, imediat ce au putut. Astfel, în 1999, ei au atacat complect ilegal Republica Federală a Iugoslaviei, luând cu ei vasalii lor din Alianța atlantică. Apoi, ei au lansat sub false pretexte războaie, în Afganistan, în Irak, și în Libia. Atacurile lor contra Iranienilor, în cele două țări ale Orientului-Mijlociu, Irak și Yemen, pe 3 ianuarie 2020, sunt la fel de ilegale.

– Al doilea a fost Israelul de la proclamarea unilaterală, din 14 mai 1948, încălcând procesul de împărțire a Palestinei geografice, imaginat de Națiunile Unite. De 70 de ani, Tel-Aviv observă Consiliul de securitate votînd rezoluțiile pe care el le calcă în picioare. De fiecare dată când se intenționează sancțiuni împotriva lui, el poate conta pe protecția Statelor Unite și nu se supune. El se consideră amenințat etern, și nu poate supraviețui decît prin război; o poziție culturală care poate va lua sfîrșit atunci când cetățenii săi care se definesc ca evrei (Likud-ul) vor fi mai puțin numeroși decât cei care se definesc ca Israelieni (Alb-Abastru).

– Există acum un al treilea: Iranul. Teheranul și-a executat liderii opoziției în străinătate, peste tot în lume, dar niciodată cetățenii străini. De exemplu, șahul Mohammad Reza Pahlavi a făcut să fie asasinat filozoful Ali Shariati la Londra, și apoi, după 1978, guvernul islamic a făcut să fie asasinați contra-revoluționarii în Europa. Aceste crime nu au fost niciodată revendicate oficial. În timpul războiului impus de Irak, Iranul a făcut să fie atacate interesele inamicilor săi în străinătate; de exemplu, atentatul asupra forțelor americane și franceze ale ONU în Beirut, în 1983. Dar acesta a fost efectuat de către proxys libanezi (care au participat mai târziu la fondarea Hezbollahului) și îndreptate împotriva activităților ilegale ale soldaților acestei forțe (reuniunea secretă regională a CIA). În ultimii doi ani, forțele iraniene au declanșat în mod repetat rachete asupra Israelului, de pe teritoriul sirian, încălcînd încetarea focului siriano-israelian din 1973. Și, în această lună, rachete au fost trase oficial din Iran, asupra forțelor americane din Irak, încălcând suveranitatea Bagdadului [4].

Statele Unite se gândesc la ele însăsi ca la națiunea persecutaților, și deci, nu pot primi sfaturi de la alții, persecutorii. Israelul se imaginează ca refugiu al unui popor amenințat și, prin urmare, nu poate primi sfaturi de la cei care l-au ignorat, sau mai rău, l-au violat. Dar Iranul?

Evoluția Iranului

Cum poate fi explicată această evoluție, dacă nu printr-o schimbare profundă a Puterii? Totul a început să se deregleze la sfârșitul anului 2013, și se asistă din 2017 la manifestații, nu numai în Teheran și Isfahan, dar în întreaga țară. Puțin cîte puțin, instituțiile s-au schimbat. Sistemul judiciar independent de Executiv și de Legislativ a devenit un organ de represiune politică [5], mergând până la a condamna cu ușile închise, la 15 ani de închisoare pe motive secrete, pe fostul vice-președinte naționalist Hamid Baghaie [6]. Consiliul Gardienilor, care - în timpul Revoluției - trebuia să excludă de la alegeri, agenții din străinătate, a devenit un organ de cenzură a opoziției, mergând pînă la a califica echipa fostului președinte Mahmoud Ahmadinejad de «răi musulmani» (sic). În timp ce în Islam, funcția clerică este cea de a spune corectul, noi asistăm o reluare a puterii de către un cler care încalcă toate principiile juridice.

Nu încetăm de a spune de șase ani: acest lucru nu are nimic de-a face cu opoziția dintre pro și anti-Occidentali, nici cu problema credințelor. Este reîntoarcerea problemei seculare a Iranienilor: venerarea oarbă a funcției clericale, indiferent de confesiunea dominantă. Nu va exista o soluție fără separarea constituțională a puterilor civile și religioase. În toate epocile, sub tot felul de religii dominante, sub tot felul de regimuri, ea a apărut.

Repet, acest lucru nu are nimic de-a face cu Revoluția din 1978, care, spre deosebire de credința populară în Occident, nu a fost facută cu clerul, ci de asemenea împotriva lui. Ayatollahul Khomeiny a fost respins de colegii săi, care nu i s-au alăturat, decât după victorie. Apoi au fost zeloși pentru ca să fie uitate excesele anterioare. Dacă ne referim la documentele oficiale ale SUA deja desclasificate [7], consilierul de Securitate națională la acea dată, Zbigniew Brzezi-Ski, considera clerul ca aliat al SUA, în fața unui șah care devenise prea lacom. El a organizat întoarcerea imamului Khomeiny, crezând în mod eronat că el era ca alți religioși. A fost dezamăgit cu ocazia discursului său anti-imperialist de la cimitirul Behesht-e Zahra.

Numeroși actori ai Orientului-Mijlociu au înțeles această evoluție, începând cu Hezbollahul și Siria. Amândoi s-au distanțat de politica internă a Iranului. În plin război, Damascul nu a avut un ambasador iranian timp de mai mult de un an. Occidentalii, pe de altă parte, nu a perceput această schimbare, deoarece ei sunt prizonierii propriei lor propagande, împotriva Revoluției din 1978. Ei interpretează mișcările actuale în Iran în funcție de nenumăratele lor încercări de a răsturna regimul, și nu observînd comportamentul iranienilor.

Explicațiile Statelor Unite și ale Iranului în fața Consiliului de securitate

Așa cum în cazul fiecărei intervenții militare în străinătate, după schimbul lor de bombe, Statele Unite și Iranul au asigurat Consiliul de securitate că ei acționează în conformitate cu Carta Națiunilor Unite.

Scrisoarea ambasadoarei Kelly Craft anunțând asasinatul generalului Qassem Soleimani pe 2 ianuarie 2020, este suprarealistă [8].
– Ea nu face nici o referire la încercarea simultană de a asasina adjunctul lui, foarte secretul Abdul Reza Shahlai, în Yemen [9].
– Ea angrenează o serie de acuzații împotriva aliaților Iranului, dar nici una împotriva țintei în sine.
– Acuzațiile președintelui Trump privind un atac iminent asupra a patru ambasade ale SUA de către Soleimani nu mai sunt menționate. De altfel, ele nu au fost confirmate de Secretarul Apărării, Mark Esper [10].
Singura acuzare împotriva Iranului el însuși, este răspunsul din 7 ianuarie.

Scrisoarea ambasadorului Majid Takht Ravanchi este la fel de absurdă [11].
– Ea stabilește legalitatea unei replici iraniene, dar nu al acestui răspuns. Nimic autorizează Iranul ca să lovească teritoriul irakian fără permisiunea guvernului de la Bagdad.

În plus, Irakul a protestat imediat împotriva acțiunilor Statelor Unite și ale Iranului [12].

Interesul Dreptului internațional

Mulți cred că nu există nici un motiv pentru a respecta Dreptul, dacă altora nu le pasă. Deoarece ei îl văd ca o constrângere și nu ca o protecție.

În Leviathanul lui, filozoful Thomas Hobbes, care a trăit războiul civil englez (1642-1651), arăta că indivizii trebuie să facă totul pentru a se proteja de haos. Cei care s-au confruntat cu armatele jihadiste, știu pînă la ce punct el avea dreptate, ceilalți, adormiți de confortul lor, îl ignoră. Hobbes mergea pînă la a crede că, este mai bine să ai un Stat autoritar decât chinurile haosului. El accepta excesele Statului, pe care le compară cu Leviathanul, bestia monstruoasă care închide lumea subterană.

În plus, Dreptul internațional nu are nimic de monstruos. Nu jignește nici o conștiință. A se îndepărta de el, amenință pacea și, astfel, viețile noastre a tuturora.